3 ani, 6 campanii şi imi doresc încă pe atât şi mai mult. Pe ultima abia am finalizat-o, printre baloane, cortine şi săli de curs, iar rezultatul nu aş vrea să-l descriu în rapoarte, sume plus sau minus, ci în ceva imaterial. O privire înlăcrimată, pură şi dureros de sinceră, o strângere de mână caldă şi totuşi fără vlagă, un „mulţumesc” pe o voce stinsă...
Este descrierea unei bătrâne pe care am găsit-o într-o cameră înghesuită cu paturi şi plină de tăcere. Cu prea puţină mobilitate pentru a se putea ridica din pat, într-o stare de somnolenţă permanentă pe care atmosfera azilului o creează, bătrâna nu a sesizat că există un cadou pentru ea, mai degrabă, ochii ei s-au luminat pentru simplul fapt că primeşte o vizită, alta decât cea a halatelor albe. Voia să-mi spună ceva, dar nu am reuşit sa aud decât „război”, „sănătate” şi „mulţumesc”-ul rostit apăsat. Poate că şi ea a fost asistentă a Crucii Roşii pe timpul războiului. E regretul meu că nu am auzit povestea, că am stat prea puţin.
Pun astfel în contul vieţii o nouă experienţă impregnată de solidaritate şi de mulţumirea că am trecut prin ea, în ciuda unor mici „accidente”, alături de oamenii dragi care îmi „populează existenţa”.
